De la confuzie la claritate. De la conflict la cooperare.

Tag: psihoterapie

Despre bani şi felul în care ei ne pot aduce – sau răpi – fericirea

Îl voi numi George. Bineînțeles, acesta nu este numele lui adevărat. Dar, cu excepția ”deghizărilor” necesare pentru a proteja identitatea persoanei, povestea de mai jos este adevărată.

L-am întâlnit pe George în noiembrie 2006. Avea 35 ani, un background academic solid, un job de middle manager într-o firmă de consultanță în management.

Și multă frustrare legată de stagnarea profesională. 

George nu era atât de mult interesat de statut, cât mai ales de salariu. Banii  păreau că nu ajung niciodată. De aici multe tensiuni și certuri cu soția. Când atmosfera în cuplu a început să semene cu cea din familia sa de origine, George a decis să vorbească cu un psiholog.

Designed by Freepik

Se spune că privim lumea prin filtrul experiențelor din copilărie. Și este mult adevăr în această afirmație.

Părinții lui George se certau adesea pe seama banilor care erau întotdeauna insuficienți. Copil fiind, George se simțea timorat, anxios din cauza asta. A-și dori o jucărie, o pereche de adidași sau să meargă într-o tabără… toate acestea erau dorințe îngropate sub un noian de vinovăție. Nu era mama suficient de stresată din cauza lipsei de bani? De ce să-i mai creeze și el griji suplimentare cu dorințele sale?

Ajuns adult, muncea pe brânci, la fel ca părinții lui odinioară. Spera ca șefii lui să observe eforturile sale, căci nici nu se punea problema să îndrăznească să ceară o mărire de salariu. În sinea sa se revolta că eforturile sale nu erau răsplătite, dar odată ajuns în fața șefilor, apărea blocajul. Nu putea să ceară nimic pentru sine.

În terapie, am explorat și am discutat multe.

Despre faptul că George percepea situația de la job după modelul situației din familia lui de origine. Așa cum în copilărie nu îndrăznea să ceară bani părinților pentru nevoile și dorințele sale, la fel acum nu îndrăznea să ceară șefilor o mărire de salariu.

Despre cum a interpretat neluarea în seamă a dorințelor sale drept un semn că el nu merită, că nu este vrednic să primească. Ceea ce a generat multă vinovăție, dar și multă furie, pe care a reprimat-o.

Despre loialități inconștiente: a deveni mai prosper decât părinții săi era trăit ca și cum el i-ar fi părăsit, trădat, rănit, ofensat. De unde vinovăție și autosabotaj.

Despre identificări inconștiente, care îl determinau acum să se comporte precum tatăl sau/și mama sa. Deși tot timpul și-a jurat că nu va deveni niciodată ca ei.

Toate aceste explorări au implicat multe ore în care s-au procesat emoții. 

Și au condus gradual la o schimbare de perspectivă: George nu se mai simțea atât de mult prizonierul sorții. Treptat, observa cum își construia propria viață conform unor tipare inconștiente.

Și s-a mai întâmplat ceva. Ceva care decurge firesc atunci când oamenii vorbesc despre ceea ce îi frământă și intră în contact profund cu trăirile lor: au început să apară sincronicitățile.

Într-o dimineață, George apare la ședință vizibil emoționat. 

“Știi McGregory’s -ul din rond?”

Da, îl știam. Îl frecventam și eu. Îmi plăcea că deschideau dimineața devreme și că făceau o plăcintă cu mere fabuloasă.

“Înainte să vin la terapie, trec pe acolo, să îmi iau cafeaua de dimineață. De multe ori, sunt primul client. Ei bine, azi s-a întâmplat ceva ciudat. Am cerut, ca de obicei, o cafea și când am vrut să o plătesc, vânzătoarea a refuzat să îmi ia banii. “E din partea casei”, mi-a spus. 

“O răsplată pentru un client loial?” am presupus eu cu voce tare.

“Asta am crezut și eu! Dar mi s-a părut firesc să o întreb de ce. Și atunci a venit surpriza! Mi-a spus că de fiecare dată când eu sunt primul client care le calcă pragul, în ziua respectivă vânzările merg bine. Și ea, și colegele ei au observat asta. Și au decis să îmi ofere azi o cafea din partea lor.  Ca semn de mulțumire!”

După această mărturisire, George a tăcut gânditor. În mod clar, era încă sub impactul   experienței.

Am tăcut și eu,  dându-i timp să intre în contact cu trăirile sale.

La un momendat, când a părut că redevine prezent, l-am privit întrebător, invitându-l să vorbească.

“Mă rog, putem spune că-s superstițioase vânzătoarele acestea…. Cum ziceți voi, psihologii, gândire magică? Dar a fost foarte ciudat… ca cineva să îmi spună mie așa ceva…”

“În condițiile în care tu te lupți din răsputeri cu grijile financiare… a fost ciudat ca cineva să te vadă ca pe “omul care aduce ploaia” în vremuri de secetă? A fost ciudat să fii pentru cineva un simbol al abundenței, al norocului în plan financiar?”

George a tresărit.

“E interesant ce spui… îmi aduce aminte de ceva la care nu m-am mai gândit de mult timp…”

George mi-a relatat o fantezie din copilărie. În momentele în care îi auzea pe părinții săi certându-se pe subiectul banilor, își trăgea pătura peste cap și își spunea că, atunci când va ajunge mare, el va face bani. Mulți, foarte mulți bani. Și va dărui tuturor celor din familia lui cutii mari, pline de bani: mamei, bunicilor, mătușilor, verișorilor … chiar și tatălui lui. Le va da tuturor bani și toată lumea va fi fericită.

Ceea ce i se întâmplase în acea zi părea să aibă într-un fel legătură cu această fantezie.

În perioada în care am lucrat cu George au fost mai multe momente dificile din punct de vedere financiar pentru el. În aceste momente, ideea că cineva l-a asociat cândva cu abundența a funcționat pentru el ca o ancoră. Ca o încurajare.

La un moment dat, s-a simțit inspirat să facă donații unor organizații caritabile. Mici, atât cât își permitea, dar în mod regulat.

Se simțea bine dăruind, chiar fericit. În plus, coincidență sau nu, în viața sa lucrurile au început să meargă mai bine. Din ce în ce mai bine.

I-am spus că eu am o perspectivă psihologică referitor la ceea ce i se întâmpla. 

Dăruind, el ieșea atât din identificarea cu mama, mereu nevoiașă, cât și din cea cu tatăl, perceput drept zgârcit. Lăsa în urmă sentimentul de neputință și se transforma din cineva care nu are sau nu vrea să dea într-o persoană care are și este dispusă să ofere.

În plus, donațiile sale către copiii defavorizați aveau și un efect reparator pentru copilul din el. 

Prin donațiile sale, își trăia fantezia din copilărie, o transpunea în practică și asta îl făcea fericit.

Mi-am amintit cuvintele lui Freud: “Fericirea există ca împlinire a unei dorințe infantile”.

George a solicitat terapie în momentul în care și-a dat seama că viața lui risca să semene din ce în ce mai mult cu viața plină de lipsuri și de resentimente a părinților săi.  

Lucrurile au început să se schimbe în momentul în care, redescoperind o fantezie demult uitată, s-a reconectat la acel spirit al generozității iubitoare care îi animase copilăria.

________________

Invitație la reamintire: Tu la ce visai în copilărie și ce anima acele aspirații?

Când copiii cedează sub presiunea așteptărilor – și părinții odată cu ei

Ai în jur de 50 de ani.

O carieră de succes (pentru care doar tu știi cât ai muncit și câte obstacole a trebuit să depășești).

O experiență de viață bogată (cu bune și cu rele).

Ai călătorit în multe locuri frumoase de pe glob.

Ai ajuns acolo unde ai visat (sau poate chiar mai bine).

Acum simți că ar fi timpul să turezi mai puțin motoarele, să te relaxezi și să te bucuri de ceea ce ai realizat. 

Meriți asta.

Dar ai copii adolescenți sau postadolescenți. Și liniștea ta se duce de râpă.

Este un tablou pe care îl regăsesc des în cabinet.

Părinți dați peste cap de crizele copiilor lor.  Copii pe care i-au trimis deja la terapie. Dar terapia cere timp: schimbările semnificative nu se întâmplă peste noapte. 

Așa că “șocurile” pe care părinții le primesc de la copii continuă.

Crize, reproșuri, strigăte. Uși trântite. Examene picate la facultate.

“Voi nu înțelegeți cât de stresați suntem noi! Viața e mult mai stresantă acum decât era pe vremea voastră!”

__________________

Să considerăm un exemplu tipic (inspirat din cazuri reale întâlnite în cabinetul meu):

Un tată cere suport pentru a înțelege ce se întâmplă cu fiul său. 

Fiul are 20 de ani și studiază, asemeni multor tineri acum, în străinătate. A  trecut cu greu de primul an și nu s-a integrat deloc acolo. Nu are prieteni, se simte izolat într-un mediu solicitant și neprietenos. 

A tot fost greu în primul an, dar acum au apărut simptomele: uneori simte că nu poate respira, se sufocă.

Părinții încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu el, dar el îi repede, îi respinge și se izolează în camera lui. Iar în momentele în care vorbește cu părinții, doar le reproșează atitudini din trecut.

Psihoterapeutul: “E un lucru bun că există că există aceste momente comunicare între voi… chiar dacă sunt încărcate de reproșuri. Mult mai rău ar fi fost să nu comunice deloc. Menținerea conexiunii este esențială.”

Tatăl: “Mă gândesc că reproșurile acestea legate de evenimente din trecut or fi efecte ale terapiei lui. Că așa am înțeles, în terapie răscolești lucruri din trecut…”

Da, în terapie se întâmplă ca oamenii să vorbească despre trecut. Dar problemele sunt întotdeauna în prezent.

În prezent, fiul este în mod evident foarte stresat. 

Ce îl stresează?

Materiile studiate la facultate sunt complexe, abstracte și total nefamiliare. Se simte neputincios, incapabil să facă fața situației (exigențelor).

Iar în această situație stresantă, se simte singur, izolat, lipsit de suport. Are un sentiment de eșec atât în plan academic, cât și în plan social.

Tatăl: “La un moment dat, a spus că vrea să renunțe….”

Psihoterapeutul: “Și care a fost reacția voastră, a părinților?”

Tatăl: “Inițial, i-am spus că nu este bine să renunțe, că a investit mult în asta… Acum mă gândesc că, decât să se îmbolnăvească, decât să cedeze nervos, mai bine să renunțe…”

În vocea lui se simte tristețe, dezamăgire….

Psihoterapeutul: “Ați fi dezamăgit dacă ar renunța?”

Tatăl: “Decât să se îmbolnăvească…”

Psihoterapeutul observă că tatăl evită răspunsul la întrebarea referitoare la dezamăgire și alege să spună: 

“Poate că ați fi puțin dezamăgit…. și cine nu ar fi?  Toți ați investit mult în acest proiect cu facultatea: emoțional, financiar… Dar între două rele, ați alege răul cel mai mic”.

Tatăl: “Da, absolut”.

În acest moment al discuției, psihoterapeutul poate construi o ipoteză:

Fiul se confruntă cu exigențele școlare și simte că nu le poate face față, este copleșit. În același timp,  simte că nu poate da înapoi, căci asta ar însemna să-i dezamăgească pe părinți și să se dezamăgească pe sine. 

Ni-l putem imagina prins ca într-un clește, ca într-o menghină. Nu e de mirare că nu poate respira bine, că se sufocă.

În plan rațional vehiculăm idei precum “învățăm mult mai mult din eșecuri decât din succese“, “omul din greșeli învață”, “construim un mediu tolerant la greșeli”. La nivel emoțional însă, predomină încă filosofia “mamei lui Ștefan cel Mare”:  eșecul nu e o opțiune. 

Eșecul este asociat cu dezamăgire, cu rușine, cu vinovăție.

Și nu doar fiul simte gustul acestui posibil eșec. Îl simt și părinții. Fiul este creația lor. Dacă fiul lor nu reușește, probabil au făcut ei ceva greșit.

Exemplul prezentat mai sus nu este lipsit de speranță. Dimpotrivă! Avem un tată care e dispus să pună sănătatea fiului său mai presus de mândria pe care acesta poate să i-o aducă cu realizările sale. Iubirea se simte în discursul lui.

Și poate exact asta are fiul nevoie să audă: să fie reasigurat că este iubit, acceptat, chiar dacă nu reușește cu brio, de fiecare dată, în orice domeniu. Că familia îi este alături mereu, la bine și la greu. Că el nu este doar purtătorul proiecțiilor și viselor părinților săi.

Și că este ok ca uneori să nu poți, să îți fie greu, să renunți.  Nu- i nicio rușine în asta. Nicio tragedie. Nimeni nu este omnipotent.

__________________

Atunci când le oferim copiilor noștri opțiunea de a spune nu, ei se pot relaxa și respira liber. Nu se mai simt prinși într-o menghină invizibilă.

În mod paradoxal, atunci când unui om i se oferă permisiunea de a renunța, de multe ori el nu renunță. Având o mai mare libertate de mișcare, el poate da câțiva pași înapoi pentru a-și lua avânt și a face saltul spre înainte.

Iar dacă decide că drumul început nu este drumul său, știi cum se spune: “Când o ușă se inchide, o alta se deschide”. 

Oportunități vor apărea mereu, atâta vreme cât nu rămânem prizonieri într-o închisoare emoțională… având drept colegi de celulă dezamăgirea, rușinea și vinovăția.

_______________

Psihoterapia este o călătorie în lumea ta interioară, pe care o poți iniția pornind de la diverse subiecte: relația cu copilul tău, relația cu partenerul/partenera, cu șeful sau cu business-ul tău. 

____________________

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén