Când îți pasă, îți faci griji.
Este firesc pentru un părinte care își iubește copilul să își facă griji pentru el. Să încerce să-l protejeze. Să-l ferească de orice l-ar putea face să sufere.
Există însă situații în care grija părintelui poate interfera cu binele copilului. Și nu într-un sens pozitiv.
În plus, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.
Pentru a comunica ce am în minte, mă voi folosi de un exemplu inspirat din cazuri reale.
Liviu, 48 ani, este un tată frământat.
Fiul său, Andrei (21 ani, student la Politehinică) suferă din cauza unei decepții sentimentale.
Despărțirea de fata pe care o iubea și de care se atașase foarte mult i-a bulversat viața. I-a zdruncinat încrederea în sine. I-a afectat capacitatea de concentrare.
În ultima sesiune, Andrei a picat 2 examene.
Tatăl suferă să își vadă fiul îndurerat și se îngrijorează cu privire la viitorul profesional al acestuia.
Scenariile pe care și le imaginează sunt toate catastrofice: Andrei își va anestezia durerea cu alcool (sau poate chiar droguri), va renunța la facultate (pentru că nu se va putea concentra să învețe), va intra în anturaje proaste….
O viață se poate distruge ușor.
Aceste scenarii îi perturbă somnul. Îl fac anxios, hiperprotector și dornic să ajute. Când Liviu este acasă, caută să fie alături de Andrei: să-l consoleze, să-l încurajeze, să-i dea sfaturi. Când este la serviciu, în pauze îi trimite mesaje motivaționale pe whatsapp.
Fiul îi spune că este sufocant. Iar soția lui, mama lui Andrei, nu-i împărtășește intensitatea îngrijorării.
Îi cere să se calmeze, să aibă încredere că fiul lui se va redresa. Așa e în viață: mai sunt și momente mai dificile. Ne dezechilibrează, dar în timp ne revenim.
În plus, toate aceste îngrijorări excesive nu sunt de ajutor: îi oglindesc fiului o imagine deformată despre el. Îi știrbesc imaginea de sine. Fiul nu este așa de vulnerabil cum îl vede el.
Uneori, Liviu se întrebă și el dacă nu exagerează. Și dacă este așa, ce îl face să exagereze?
Într-o psihoterapie, o astfel situație este explorată din mai multe unghiuri/ direcții.
1) De exemplu, un psihoterapeut se poate întreba dacă Liviu nu a avut un părinte foarte anxios, un părinte prăpăstios pe care l-a internalizat. Iar acum, în condiții de stres, funcționează pe pilot automat, respectiv adoptă involuntar atitudinea pe care a învățat-o de la acel părinte. Asta a învățat el că se face în situațiile în care cineva suferă.
2) O altă direcție de explorare: oare ceea ce se întâmplă cu fiul reactivează amintirea unor experiențe din trecutul tatălui? Oare în tinerețea sa Liviu a experimentat o decepție sentimentală, o suferință în dragoste și a fost în pericolul de a-i afecta negativ viața?
Dacă într-adevăr Liviu a trăit o astfel de experiență, atunci este posibil ca reacția lui la suferința fiului să fie intens colorată de încărcătura afectivă a acelei amintiri din propriul lui trecut.
3) Ne putem întreba de asemenea ce altceva se mai întâmplă în prezent în viața lui Liviu: sentimental, profesional sau dpdv al sănătății.
Recent, Liviu a început un startup. La 48 de ani, după 25 de ani de experiență corporatistă, a vrut să vadă cum e pe cont propriu. A vrut… e puțin cam impropriu spus. În realitate, a fost forțat să plece. I-a fost greu. Îi este greu. Și se întreabă dacă startup-ul lui va rezista în condițiile economice actuale.
Deja avem o perspectivă mai largă:
Se pare că nu doar fiul, ci și tatăl trăiește durerea unei despărțiri. Liviu încearcă să își mute atenția de la propria durere la durerea fiului.
Îngrijorările tatălui cu privire la viitorul profesional al fiului sunt reflecții ale îngrijorărilor legate de propriul viitor.
Iar sfaturile și mesajele motivaționale? Ei bine, destinatarii cei mai potriviți pentru sfaturile noastre…. suntem noi înșine.
Se întâmplă adesea:
Ceea ce ne motivează interesul pentru suferința altora este propria suferință, la care evităm să ne uităm.
Dar dacă nu adresăm propria suferință, vom vedea problemele celorlalți în mod neclar, confuz, distorsionat de filtrul subiectiv al propriilor trăiri.
Este ca și cum un om orb ar încerca să călăuzească un alt om orb.
________________
Comentariu. Impulsul de a-și ajuta fiul era firesc la Liviu, dar maniera disperată în care căuta să o facă demonstra că el însuși avea nevoie să fie ajutat.
Liviu a găsit ajutorul în terapie, unde a putut vorbi despre acele lucruri la care evita să se gândească pentru că se simțea copleșit de greutatea lor.
Vorbind în mod regulat despre gândurile și trăirile sale, s-a putut elibera de greutatea lor emoțională. Eliberat într-o anumită măsură de încărcătura emoțională, s-a putut uita cu mai multă detașare și mai multă obiectivitate la situația sa de viață. Soluțiile au început să apară în mintea sa.
Și a învățat un alt mod de a fi în prezența cuiva care suferă.
Leave a Reply