Îl voi numi George. Bineînțeles, acesta nu este numele lui adevărat. Dar, cu excepția ”deghizărilor” necesare pentru a proteja identitatea persoanei, povestea de mai jos este adevărată.
L-am întâlnit pe George în noiembrie 2006. Avea 35 ani, un background academic solid, un job de middle manager într-o firmă de consultanță în management.
Și multă frustrare legată de stagnarea profesională.
George nu era atât de mult interesat de statut, cât mai ales de salariu. Banii păreau că nu ajung niciodată. De aici multe tensiuni și certuri cu soția. Când atmosfera în cuplu a început să semene cu cea din familia sa de origine, George a decis să vorbească cu un psiholog.
Se spune că privim lumea prin filtrul experiențelor din copilărie. Și este mult adevăr în această afirmație.
Părinții lui George se certau adesea pe seama banilor care erau întotdeauna insuficienți. Copil fiind, George se simțea timorat, anxios din cauza asta. A-și dori o jucărie, o pereche de adidași sau să meargă într-o tabără… toate acestea erau dorințe îngropate sub un noian de vinovăție. Nu era mama suficient de stresată din cauza lipsei de bani? De ce să-i mai creeze și el griji suplimentare cu dorințele sale?
Ajuns adult, muncea pe brânci, la fel ca părinții lui odinioară. Spera ca șefii lui să observe eforturile sale, căci nici nu se punea problema să îndrăznească să ceară o mărire de salariu. În sinea sa se revolta că eforturile sale nu erau răsplătite, dar odată ajuns în fața șefilor, apărea blocajul. Nu putea să ceară nimic pentru sine.
În terapie, am explorat și am discutat multe.
Despre faptul că George percepea situația de la job după modelul situației din familia lui de origine. Așa cum în copilărie nu îndrăznea să ceară bani părinților pentru nevoile și dorințele sale, la fel acum nu îndrăznea să ceară șefilor o mărire de salariu.
Despre cum a interpretat neluarea în seamă a dorințelor sale drept un semn că el nu merită, că nu este vrednic să primească. Ceea ce a generat multă vinovăție, dar și multă furie, pe care a reprimat-o.
Despre loialități inconștiente: a deveni mai prosper decât părinții săi era trăit ca și cum el i-ar fi părăsit, trădat, rănit, ofensat. De unde vinovăție și autosabotaj.
Despre identificări inconștiente, care îl determinau acum să se comporte precum tatăl sau/și mama sa. Deși tot timpul și-a jurat că nu va deveni niciodată ca ei.
Toate aceste explorări au implicat multe ore în care s-au procesat emoții.
Și au condus gradual la o schimbare de perspectivă: George nu se mai simțea atât de mult prizonierul sorții. Treptat, observa cum își construia propria viață conform unor tipare inconștiente.
Și s-a mai întâmplat ceva. Ceva care decurge firesc atunci când oamenii vorbesc despre ceea ce îi frământă și intră în contact profund cu trăirile lor: au început să apară sincronicitățile.
Într-o dimineață, George apare la ședință vizibil emoționat.
“Știi McGregory’s -ul din rond?”
Da, îl știam. Îl frecventam și eu. Îmi plăcea că deschideau dimineața devreme și că făceau o plăcintă cu mere fabuloasă.
“Înainte să vin la terapie, trec pe acolo, să îmi iau cafeaua de dimineață. De multe ori, sunt primul client. Ei bine, azi s-a întâmplat ceva ciudat. Am cerut, ca de obicei, o cafea și când am vrut să o plătesc, vânzătoarea a refuzat să îmi ia banii. “E din partea casei”, mi-a spus.
“O răsplată pentru un client loial?” am presupus eu cu voce tare.
“Asta am crezut și eu! Dar mi s-a părut firesc să o întreb de ce. Și atunci a venit surpriza! Mi-a spus că de fiecare dată când eu sunt primul client care le calcă pragul, în ziua respectivă vânzările merg bine. Și ea, și colegele ei au observat asta. Și au decis să îmi ofere azi o cafea din partea lor. Ca semn de mulțumire!”
După această mărturisire, George a tăcut gânditor. În mod clar, era încă sub impactul experienței.
Am tăcut și eu, dându-i timp să intre în contact cu trăirile sale.
La un momendat, când a părut că redevine prezent, l-am privit întrebător, invitându-l să vorbească.
“Mă rog, putem spune că-s superstițioase vânzătoarele acestea…. Cum ziceți voi, psihologii, gândire magică? Dar a fost foarte ciudat… ca cineva să îmi spună mie așa ceva…”
“În condițiile în care tu te lupți din răsputeri cu grijile financiare… a fost ciudat ca cineva să te vadă ca pe “omul care aduce ploaia” în vremuri de secetă? A fost ciudat să fii pentru cineva un simbol al abundenței, al norocului în plan financiar?”
George a tresărit.
“E interesant ce spui… îmi aduce aminte de ceva la care nu m-am mai gândit de mult timp…”
George mi-a relatat o fantezie din copilărie. În momentele în care îi auzea pe părinții săi certându-se pe subiectul banilor, își trăgea pătura peste cap și își spunea că, atunci când va ajunge mare, el va face bani. Mulți, foarte mulți bani. Și va dărui tuturor celor din familia lui cutii mari, pline de bani: mamei, bunicilor, mătușilor, verișorilor … chiar și tatălui lui. Le va da tuturor bani și toată lumea va fi fericită.
Ceea ce i se întâmplase în acea zi părea să aibă într-un fel legătură cu această fantezie.
În perioada în care am lucrat cu George au fost mai multe momente dificile din punct de vedere financiar pentru el. În aceste momente, ideea că cineva l-a asociat cândva cu abundența a funcționat pentru el ca o ancoră. Ca o încurajare.
La un moment dat, s-a simțit inspirat să facă donații unor organizații caritabile. Mici, atât cât își permitea, dar în mod regulat.
Se simțea bine dăruind, chiar fericit. În plus, coincidență sau nu, în viața sa lucrurile au început să meargă mai bine. Din ce în ce mai bine.
I-am spus că eu am o perspectivă psihologică referitor la ceea ce i se întâmpla.
Dăruind, el ieșea atât din identificarea cu mama, mereu nevoiașă, cât și din cea cu tatăl, perceput drept zgârcit. Lăsa în urmă sentimentul de neputință și se transforma din cineva care nu are sau nu vrea să dea într-o persoană care are și este dispusă să ofere.
În plus, donațiile sale către copiii defavorizați aveau și un efect reparator pentru copilul din el.
Prin donațiile sale, își trăia fantezia din copilărie, o transpunea în practică și asta îl făcea fericit.
Mi-am amintit cuvintele lui Freud: “Fericirea există ca împlinire a unei dorințe infantile”.
George a solicitat terapie în momentul în care și-a dat seama că viața lui risca să semene din ce în ce mai mult cu viața plină de lipsuri și de resentimente a părinților săi.
Lucrurile au început să se schimbe în momentul în care, redescoperind o fantezie demult uitată, s-a reconectat la acel spirit al generozității iubitoare care îi animase copilăria.
________________
Invitație la reamintire: Tu la ce visai în copilărie și ce anima acele aspirații?
