Virgil Rîcu

De la confuzie la claritate. De la conflict la cooperare.

Despre bani şi felul în care ei ne pot aduce – sau răpi – fericirea

Îl voi numi George. Bineînțeles, acesta nu este numele lui adevărat. Dar, cu excepția ”deghizărilor” necesare pentru a proteja identitatea persoanei, povestea de mai jos este adevărată.

L-am întâlnit pe George în noiembrie 2006. Avea 35 ani, un background academic solid, un job de middle manager într-o firmă de consultanță în management.

Și multă frustrare legată de stagnarea profesională. 

George nu era atât de mult interesat de statut, cât mai ales de salariu. Banii  păreau că nu ajung niciodată. De aici multe tensiuni și certuri cu soția. Când atmosfera în cuplu a început să semene cu cea din familia sa de origine, George a decis să vorbească cu un psiholog.

Designed by Freepik

Se spune că privim lumea prin filtrul experiențelor din copilărie. Și este mult adevăr în această afirmație.

Părinții lui George se certau adesea pe seama banilor care erau întotdeauna insuficienți. Copil fiind, George se simțea timorat, anxios din cauza asta. A-și dori o jucărie, o pereche de adidași sau să meargă într-o tabără… toate acestea erau dorințe îngropate sub un noian de vinovăție. Nu era mama suficient de stresată din cauza lipsei de bani? De ce să-i mai creeze și el griji suplimentare cu dorințele sale?

Ajuns adult, muncea pe brânci, la fel ca părinții lui odinioară. Spera ca șefii lui să observe eforturile sale, căci nici nu se punea problema să îndrăznească să ceară o mărire de salariu. În sinea sa se revolta că eforturile sale nu erau răsplătite, dar odată ajuns în fața șefilor, apărea blocajul. Nu putea să ceară nimic pentru sine.

În terapie, am explorat și am discutat multe.

Despre faptul că George percepea situația de la job după modelul situației din familia lui de origine. Așa cum în copilărie nu îndrăznea să ceară bani părinților pentru nevoile și dorințele sale, la fel acum nu îndrăznea să ceară șefilor o mărire de salariu.

Despre cum a interpretat neluarea în seamă a dorințelor sale drept un semn că el nu merită, că nu este vrednic să primească. Ceea ce a generat multă vinovăție, dar și multă furie, pe care a reprimat-o.

Despre loialități inconștiente: a deveni mai prosper decât părinții săi era trăit ca și cum el i-ar fi părăsit, trădat, rănit, ofensat. De unde vinovăție și autosabotaj.

Despre identificări inconștiente, care îl determinau acum să se comporte precum tatăl sau/și mama sa. Deși tot timpul și-a jurat că nu va deveni niciodată ca ei.

Toate aceste explorări au implicat multe ore în care s-au procesat emoții. 

Și au condus gradual la o schimbare de perspectivă: George nu se mai simțea atât de mult prizonierul sorții. Treptat, observa cum își construia propria viață conform unor tipare inconștiente.

Și s-a mai întâmplat ceva. Ceva care decurge firesc atunci când oamenii vorbesc despre ceea ce îi frământă și intră în contact profund cu trăirile lor: au început să apară sincronicitățile.

Într-o dimineață, George apare la ședință vizibil emoționat. 

“Știi McGregory’s -ul din rond?”

Da, îl știam. Îl frecventam și eu. Îmi plăcea că deschideau dimineața devreme și că făceau o plăcintă cu mere fabuloasă.

“Înainte să vin la terapie, trec pe acolo, să îmi iau cafeaua de dimineață. De multe ori, sunt primul client. Ei bine, azi s-a întâmplat ceva ciudat. Am cerut, ca de obicei, o cafea și când am vrut să o plătesc, vânzătoarea a refuzat să îmi ia banii. “E din partea casei”, mi-a spus. 

“O răsplată pentru un client loial?” am presupus eu cu voce tare.

“Asta am crezut și eu! Dar mi s-a părut firesc să o întreb de ce. Și atunci a venit surpriza! Mi-a spus că de fiecare dată când eu sunt primul client care le calcă pragul, în ziua respectivă vânzările merg bine. Și ea, și colegele ei au observat asta. Și au decis să îmi ofere azi o cafea din partea lor.  Ca semn de mulțumire!”

După această mărturisire, George a tăcut gânditor. În mod clar, era încă sub impactul   experienței.

Am tăcut și eu,  dându-i timp să intre în contact cu trăirile sale.

La un momendat, când a părut că redevine prezent, l-am privit întrebător, invitându-l să vorbească.

“Mă rog, putem spune că-s superstițioase vânzătoarele acestea…. Cum ziceți voi, psihologii, gândire magică? Dar a fost foarte ciudat… ca cineva să îmi spună mie așa ceva…”

“În condițiile în care tu te lupți din răsputeri cu grijile financiare… a fost ciudat ca cineva să te vadă ca pe “omul care aduce ploaia” în vremuri de secetă? A fost ciudat să fii pentru cineva un simbol al abundenței, al norocului în plan financiar?”

George a tresărit.

“E interesant ce spui… îmi aduce aminte de ceva la care nu m-am mai gândit de mult timp…”

George mi-a relatat o fantezie din copilărie. În momentele în care îi auzea pe părinții săi certându-se pe subiectul banilor, își trăgea pătura peste cap și își spunea că, atunci când va ajunge mare, el va face bani. Mulți, foarte mulți bani. Și va dărui tuturor celor din familia lui cutii mari, pline de bani: mamei, bunicilor, mătușilor, verișorilor … chiar și tatălui lui. Le va da tuturor bani și toată lumea va fi fericită.

Ceea ce i se întâmplase în acea zi părea să aibă într-un fel legătură cu această fantezie.

În perioada în care am lucrat cu George au fost mai multe momente dificile din punct de vedere financiar pentru el. În aceste momente, ideea că cineva l-a asociat cândva cu abundența a funcționat pentru el ca o ancoră. Ca o încurajare.

La un moment dat, s-a simțit inspirat să facă donații unor organizații caritabile. Mici, atât cât își permitea, dar în mod regulat.

Se simțea bine dăruind, chiar fericit. În plus, coincidență sau nu, în viața sa lucrurile au început să meargă mai bine. Din ce în ce mai bine.

I-am spus că eu am o perspectivă psihologică referitor la ceea ce i se întâmpla. 

Dăruind, el ieșea atât din identificarea cu mama, mereu nevoiașă, cât și din cea cu tatăl, perceput drept zgârcit. Lăsa în urmă sentimentul de neputință și se transforma din cineva care nu are sau nu vrea să dea într-o persoană care are și este dispusă să ofere.

În plus, donațiile sale către copiii defavorizați aveau și un efect reparator pentru copilul din el. 

Prin donațiile sale, își trăia fantezia din copilărie, o transpunea în practică și asta îl făcea fericit.

Mi-am amintit cuvintele lui Freud: “Fericirea există ca împlinire a unei dorințe infantile”.

George a solicitat terapie în momentul în care și-a dat seama că viața lui risca să semene din ce în ce mai mult cu viața plină de lipsuri și de resentimente a părinților săi.  

Lucrurile au început să se schimbe în momentul în care, redescoperind o fantezie demult uitată, s-a reconectat la acel spirit al generozității iubitoare care îi animase copilăria.

________________

Invitație la reamintire: Tu la ce visai în copilărie și ce anima acele aspirații?

Părinți în terapie: Când grijile pentru copii ascund propriile răni

Când îți pasă, îți faci griji.

Este firesc pentru un părinte care își iubește copilul să își facă griji pentru el. Să încerce să-l protejeze. Să-l ferească de orice l-ar putea face să sufere.

Există însă situații în care grija părintelui poate interfera cu binele copilului. Și nu într-un sens pozitiv.

În plus, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.

Pentru a comunica ce am în minte, mă voi folosi de un exemplu inspirat din cazuri reale.

Designed by Freepik

Liviu, 48 ani, este un tată frământat.

Fiul său, Andrei (21 ani, student la Politehinică) suferă din cauza unei decepții sentimentale.

Despărțirea de fata pe care o iubea și de care se atașase foarte mult i-a bulversat viața. I-a zdruncinat încrederea în sine. I-a afectat capacitatea de concentrare.

În ultima sesiune, Andrei a picat 2 examene.

Tatăl suferă să își vadă fiul îndurerat și se îngrijorează cu privire la viitorul profesional al acestuia.

Scenariile pe care și le imaginează sunt toate catastrofice: Andrei își va anestezia durerea cu alcool (sau poate chiar droguri), va renunța la facultate (pentru că nu se va putea concentra să învețe), va intra în anturaje proaste….

O viață se poate distruge ușor.

Aceste scenarii îi perturbă somnul. Îl fac anxios, hiperprotector și dornic să ajute. Când Liviu este acasă, caută să fie alături de Andrei: să-l consoleze, să-l încurajeze, să-i dea sfaturi. Când este la serviciu, în pauze îi trimite mesaje motivaționale pe whatsapp.

Fiul îi spune că este sufocant. Iar soția lui, mama lui Andrei, nu-i împărtășește intensitatea îngrijorării.

Îi cere să se calmeze, să aibă încredere că fiul lui se va redresa. Așa e în viață: mai sunt și momente mai dificile. Ne dezechilibrează, dar în timp ne revenim.

În plus, toate aceste îngrijorări excesive nu sunt de ajutor: îi oglindesc fiului o imagine deformată despre el. Îi știrbesc imaginea de sine. Fiul nu este așa de vulnerabil cum îl vede el.

Uneori, Liviu se întrebă și el dacă nu exagerează. Și dacă este așa, ce îl face să exagereze?

Într-o psihoterapie, o astfel situație este explorată din mai multe unghiuri/ direcții.

1) De exemplu, un psihoterapeut se poate întreba dacă Liviu nu a avut un părinte foarte anxios, un părinte prăpăstios pe care l-a internalizat. Iar acum, în condiții de stres, funcționează pe pilot automat, respectiv adoptă involuntar atitudinea pe care a învățat-o de la acel părinte. Asta a învățat el că se face în situațiile în care cineva suferă.

2) O altă direcție de explorare: oare ceea ce se întâmplă cu fiul reactivează amintirea unor experiențe din trecutul tatălui? Oare în tinerețea sa Liviu a experimentat o decepție sentimentală, o suferință în dragoste și a fost în pericolul de a-i afecta negativ viața?

Dacă într-adevăr Liviu a trăit o astfel de experiență, atunci este posibil ca reacția lui la suferința fiului să fie intens colorată de încărcătura afectivă a acelei amintiri din propriul lui trecut.

3) Ne putem întreba de asemenea ce altceva se mai întâmplă în prezent în viața lui Liviu: sentimental, profesional sau dpdv al sănătății.

Recent, Liviu a început un startup. La 48 de ani, după 25 de ani de experiență corporatistă, a vrut să vadă cum e pe cont propriu. A vrut… e puțin cam impropriu spus. În realitate, a fost forțat să plece. I-a fost greu. Îi este greu. Și se întreabă dacă startup-ul lui va rezista în condițiile economice actuale.

Deja avem o perspectivă mai largă:

Se pare că nu doar fiul, ci și tatăl trăiește durerea unei despărțiri. Liviu încearcă să își mute atenția de la propria durere la durerea fiului.

Îngrijorările tatălui cu privire la viitorul profesional al fiului sunt reflecții ale îngrijorărilor legate de propriul viitor.

Iar sfaturile și mesajele motivaționale? Ei bine, destinatarii cei mai potriviți pentru sfaturile noastre…. suntem noi înșine.

Se întâmplă adesea:

Ceea ce ne motivează interesul pentru suferința altora este propria suferință, la care evităm să ne uităm.

Dar dacă nu adresăm propria suferință, vom vedea problemele celorlalți în mod neclar, confuz, distorsionat de filtrul subiectiv al propriilor trăiri.

Este ca și cum un om orb ar încerca să călăuzească un alt om orb.

________________

Comentariu. Impulsul de a-și ajuta fiul era firesc la Liviu, dar maniera disperată în care căuta să o facă demonstra că el însuși avea nevoie să fie ajutat.

Liviu a găsit ajutorul în terapie, unde a putut vorbi despre acele lucruri la care evita să se gândească pentru că se simțea copleșit de greutatea lor.

Vorbind în mod regulat despre gândurile și trăirile sale, s-a putut elibera de greutatea lor emoțională. Eliberat într-o anumită măsură de încărcătura emoțională, s-a putut uita cu mai multă detașare și mai multă obiectivitate la situația sa de viață. Soluțiile au început să apară în mintea sa.

Și a învățat un alt mod de a fi în prezența cuiva care suferă.

Când copiii cedează sub presiunea așteptărilor – și părinții odată cu ei

Ai în jur de 50 de ani.

O carieră de succes (pentru care doar tu știi cât ai muncit și câte obstacole a trebuit să depășești).

O experiență de viață bogată (cu bune și cu rele).

Ai călătorit în multe locuri frumoase de pe glob.

Ai ajuns acolo unde ai visat (sau poate chiar mai bine).

Acum simți că ar fi timpul să turezi mai puțin motoarele, să te relaxezi și să te bucuri de ceea ce ai realizat. 

Meriți asta.

Dar ai copii adolescenți sau postadolescenți. Și liniștea ta se duce de râpă.

Este un tablou pe care îl regăsesc des în cabinet.

Părinți dați peste cap de crizele copiilor lor.  Copii pe care i-au trimis deja la terapie. Dar terapia cere timp: schimbările semnificative nu se întâmplă peste noapte. 

Așa că “șocurile” pe care părinții le primesc de la copii continuă.

Crize, reproșuri, strigăte. Uși trântite. Examene picate la facultate.

“Voi nu înțelegeți cât de stresați suntem noi! Viața e mult mai stresantă acum decât era pe vremea voastră!”

__________________

Să considerăm un exemplu tipic (inspirat din cazuri reale întâlnite în cabinetul meu):

Un tată cere suport pentru a înțelege ce se întâmplă cu fiul său. 

Fiul are 20 de ani și studiază, asemeni multor tineri acum, în străinătate. A  trecut cu greu de primul an și nu s-a integrat deloc acolo. Nu are prieteni, se simte izolat într-un mediu solicitant și neprietenos. 

A tot fost greu în primul an, dar acum au apărut simptomele: uneori simte că nu poate respira, se sufocă.

Părinții încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu el, dar el îi repede, îi respinge și se izolează în camera lui. Iar în momentele în care vorbește cu părinții, doar le reproșează atitudini din trecut.

Psihoterapeutul: “E un lucru bun că există că există aceste momente comunicare între voi… chiar dacă sunt încărcate de reproșuri. Mult mai rău ar fi fost să nu comunice deloc. Menținerea conexiunii este esențială.”

Tatăl: “Mă gândesc că reproșurile acestea legate de evenimente din trecut or fi efecte ale terapiei lui. Că așa am înțeles, în terapie răscolești lucruri din trecut…”

Da, în terapie se întâmplă ca oamenii să vorbească despre trecut. Dar problemele sunt întotdeauna în prezent.

În prezent, fiul este în mod evident foarte stresat. 

Ce îl stresează?

Materiile studiate la facultate sunt complexe, abstracte și total nefamiliare. Se simte neputincios, incapabil să facă fața situației (exigențelor).

Iar în această situație stresantă, se simte singur, izolat, lipsit de suport. Are un sentiment de eșec atât în plan academic, cât și în plan social.

Tatăl: “La un moment dat, a spus că vrea să renunțe….”

Psihoterapeutul: “Și care a fost reacția voastră, a părinților?”

Tatăl: “Inițial, i-am spus că nu este bine să renunțe, că a investit mult în asta… Acum mă gândesc că, decât să se îmbolnăvească, decât să cedeze nervos, mai bine să renunțe…”

În vocea lui se simte tristețe, dezamăgire….

Psihoterapeutul: “Ați fi dezamăgit dacă ar renunța?”

Tatăl: “Decât să se îmbolnăvească…”

Psihoterapeutul observă că tatăl evită răspunsul la întrebarea referitoare la dezamăgire și alege să spună: 

“Poate că ați fi puțin dezamăgit…. și cine nu ar fi?  Toți ați investit mult în acest proiect cu facultatea: emoțional, financiar… Dar între două rele, ați alege răul cel mai mic”.

Tatăl: “Da, absolut”.

În acest moment al discuției, psihoterapeutul poate construi o ipoteză:

Fiul se confruntă cu exigențele școlare și simte că nu le poate face față, este copleșit. În același timp,  simte că nu poate da înapoi, căci asta ar însemna să-i dezamăgească pe părinți și să se dezamăgească pe sine. 

Ni-l putem imagina prins ca într-un clește, ca într-o menghină. Nu e de mirare că nu poate respira bine, că se sufocă.

În plan rațional vehiculăm idei precum “învățăm mult mai mult din eșecuri decât din succese“, “omul din greșeli învață”, “construim un mediu tolerant la greșeli”. La nivel emoțional însă, predomină încă filosofia “mamei lui Ștefan cel Mare”:  eșecul nu e o opțiune. 

Eșecul este asociat cu dezamăgire, cu rușine, cu vinovăție.

Și nu doar fiul simte gustul acestui posibil eșec. Îl simt și părinții. Fiul este creația lor. Dacă fiul lor nu reușește, probabil au făcut ei ceva greșit.

Exemplul prezentat mai sus nu este lipsit de speranță. Dimpotrivă! Avem un tată care e dispus să pună sănătatea fiului său mai presus de mândria pe care acesta poate să i-o aducă cu realizările sale. Iubirea se simte în discursul lui.

Și poate exact asta are fiul nevoie să audă: să fie reasigurat că este iubit, acceptat, chiar dacă nu reușește cu brio, de fiecare dată, în orice domeniu. Că familia îi este alături mereu, la bine și la greu. Că el nu este doar purtătorul proiecțiilor și viselor părinților săi.

Și că este ok ca uneori să nu poți, să îți fie greu, să renunți.  Nu- i nicio rușine în asta. Nicio tragedie. Nimeni nu este omnipotent.

__________________

Atunci când le oferim copiilor noștri opțiunea de a spune nu, ei se pot relaxa și respira liber. Nu se mai simt prinși într-o menghină invizibilă.

În mod paradoxal, atunci când unui om i se oferă permisiunea de a renunța, de multe ori el nu renunță. Având o mai mare libertate de mișcare, el poate da câțiva pași înapoi pentru a-și lua avânt și a face saltul spre înainte.

Iar dacă decide că drumul început nu este drumul său, știi cum se spune: “Când o ușă se inchide, o alta se deschide”. 

Oportunități vor apărea mereu, atâta vreme cât nu rămânem prizonieri într-o închisoare emoțională… având drept colegi de celulă dezamăgirea, rușinea și vinovăția.

_______________

Psihoterapia este o călătorie în lumea ta interioară, pe care o poți iniția pornind de la diverse subiecte: relația cu copilul tău, relația cu partenerul/partenera, cu șeful sau cu business-ul tău. 

____________________

De ce ne este greu în căsnicie?

De ce ne este greu în căsnicie?

Deoarece căsnicia este o treabă de adulți.

Ori, la nivel inconștient adesea ne dorim să rămânem copii.

Odată regresați la starea de copil, pretindem partenerului de cuplu să fie părintele ideal pe care nu l-am avut niciodată. 

Un părinte ideal, care să ne iubească necondiționat. Un părinte care să ne răsfețe, care să nu ne reproșeze nimic și care să nu aștepte nimic de la noi.

Hai să recunoaștem: există momente în care cu toții ne dorim asta.

Uneori suntem înclinați să credem că fericirea este ceva ce aparține copilăriei și nu vârstei adulte. Mai ales atunci când adulții din viața noastră nu ne-au oferit un model de viață fericită și împlinită.

Prin urmare, suntem tentați să rămânem copii (ca să fim fericiți)… dar căsnicia nu este pentru copii!

Fiind o treabă de adulți, căsnicia presupune responsabilități, precum și o capacitate antrenată de a duce aceste responsabilități.

Dând de greu, gândul de a renunța la relația de cuplu și de a pleaca într-o nouă căutare a părintelui ideal apare repede.

Tânjim după o poveste de iubire ideală, plenară și specială. Și suferim când viața de cuplu, traiul în comun aduc elemente de realitate care ne contrazic așteptările și fanteziile despre iubire.

Responsabilități precum cine spală vasele și cine se ocupă de mașină, responsabilități legate de cum se împart și cum se cheltuie banii, cine duce azi copiii la înot, la engleză sau matematică… sunt trăite ca “love killers”.

“Asta nu e viață. Nu ziceau The Beatles că all you need is love?”

Poate că The Beatles au zis asta, dar Aaron Beck, fondatorul terapiei cognitive a spus că iubirea nu este de ajuns. Și a scris o carte întreagă despre asta.

Există o iubire romantică și o iubire matură (nu se exclud una pe alta), iar căsnicia se bazează pe cea matură.

Căsnicia este dificilă pentru că ea implică un proces de maturizare, exact așa cum un job implică un proces de maturizare.

Într-o profesie, într-o organizație, la un job, cei care evoluează sunt cei care își asumă responsabilități.

Evoluția este strâns legată de asumarea de responsabilități.

Este greu să ne imaginăm o persoană evoluată care este în același timp și exasperant de infantilă.

În viață, apar inevitabil situații frustrante, situații marcate de incertitudine, crize. Toate acestea necesită eforturi de adaptare.

Există o fericire a vârstei adulte. Ea este rezultatul acestor eforturi reușite de adaptare.

Căsnicia este o treabă de adulți.

Când cei doi parteneri devin adulți, când renunțăm la atitudinile infantile și le adoptăm pe cele mature, și în căsnicie lucrurile încep să meargă bine.

_____________

P.S.  Disclaimer: Aceasta este o postare despre căsniciile suficient de bune. Nu se referă la cuplurile dominate de abuzuri, violență domestică etc

P.P.S. În toate cuplurile apar momente de regresie la starea de copil și ele pot constitui un deliciu. Dar este reasigurator să știi că poți să revii la starea de adult după voie.

În plus, să nu idealizăm starea de copil. Ea nu înseamnă doar fericire, ci vine la pachet cu alte 2 elemente generatoare de suferință: dependența și neputința.

P.P.P.S. Păstrând analogia cu zona de business, nu ne alegem un partener de business pentru că spune bancuri bune și este haios la petreceri. Altele sunt criteriile după care ar fi înțelept să operăm.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén