Exagerările sunt simptome.

Și de multe ori, o exagerare se transformă în opusul său.

Să considerăm un exemplu fictiv inspirat din situații reale. (Din motive care țin de respectarea strictă a confidențialității, nu voi vorbi despre cazuri reale).

Mara solicită terapie pentru burnout…. și pentru alte câteva lucruri care i se întâmplă și pe care nu le înțelege.

Are 46 ani. Este un executive de succes, mamă a doi copii, divorțată. 

Inteligentă, performantă, capabilă să țină frâiele atât la job, cât și acasă.

Recunoscută pentru maturitatea gândirii sale manageriale, apreciată pentru capacitatea ei de a gestiona eficient situațiile de criză.

Atât acasă, cât și la job, este “mămica” lor.

Tocmai de aceea nu înțelege ce i se întâmplă…

Ea, obișnuită să negocieze “la sânge” cu tot felul de furnizori importanți, acum când întâlnește persoane noi… se intimidează. 

De câteva luni vrea să se înscrie la cursuri de tango și de yoga… și îi este rușine să meargă.

Șofează de la 18 ani, i-a plăcut întotdeauna să șofeze, este pricepută… iar acum îi este frică să se suie în mașină. Mașina de serviciu rămâne cu zilele în parcare, preferă să ia un uber.

Dacă o prietenă o invită la o cafea, într-un loc în care nu a mai fost niciodată,  are senzația că nu se va descurca să ajungă.

Ca să meargă în locuri noi, are nevoie să o însoțească cineva. Ea, care era obișnuită să le facă pe toate singură! Ea, care nu depindea de nimeni!

Mara nu se recunoaște în aceste manifestări comportamentale… cine este persoana aceasta?!

Manifestările comportamentale descrise de Mara sunt manifestări ale stresului extrem.

În timp ce luptă să păstreze în exterior aparența de “mămică a tuturor”, puternică, independentă, având mereu lucrurile sub control, în interior Mara se simte asemeni unui copil speriat, dependent și teribil de nesigur.

Un terapeut își poate imagina că Mara a trăit un șoc care a copleșit-o și, în consecință, acum trăiește o regresie la stadiul de copil. 

Uneori, un burnout este mai mult decât un burnout. Foarte probabil, ceva a avut loc recent în viața Marei, ceva care a atins o zonă vulnerabilă a acesteia. O zonă foarte bine ascunsă și cu cât mai ascunsă, cu atât mai vulnerabilă.

Activarea vulnerabilității a generat o regresie: ceva din situația din prezent seamănă foarte mult cu ceva ce s-a petrecut în trecut și nu a fost niciodată metabolizat și integrat suficient. 

Mara e sub vraja unei memorii afective: trecutul este trăit ca prezent.

Sau pur și simplu, stresul s-a acumulat și a devenit mai mult decât Mara poate acum să ducă. Uzura și-a spus cuvântul și, din păcate, alte surse de satisfacție nu s-au grăbit să echilibreze balanța.

Simptomul conține întotdeauna un mesaj și este adesea o formă de protest: poate că toate aceste responsabilități sunt prea multe, prea grele, prea împovărătoare. Poate că viața înseamnă mai mult decât muncă și responsabilități.

Cine este menit să audă acest protest? 

– La serviciu… CEO -ul?

– În viața privată… poate tatăl copiilor care din momentul divorțului se eschivează constant de la împărțirea responsabilităților?

– Mara însăși care, refugiindu-se în muncă și în rolul de mamă, și-a neglijat alte nevoi?

Simptomul este în primul rând un strigăt de ajutor. 

În cazul Marei, e un strigăt după protecție, grijă, afecțiune.

Echilibrul între a da și a primi a fost sever perturbat. Excesul în a da a secătuit-o pe Mara. E timpul să primească. 

 Pe neașteptate și fără vreo intenție conștientă, “mămica tuturor” a intrat în grevă, iar copilul din ea a preluat scena. 

Este un copil speriat… care este pericolul care îl amenință?

Aceasta este doar una din întrebările la care, în terapie, Mara va ajunge să își dea un răspuns.

În experiența mea, multe din persoanele care excelează în funcții de răspundere o fac pentru că s-au antrenat de timpuriu să o facă.

Copii fiind, a fost nevoie să aibă grijă de un frate sau o soră mai mică, de o bunică bolnavă sau a trebuit să susțină un părinte copleșit de greutățile vieții. Și-au asumat responsabilități care nu le aparțineau.

Pentru ei, este o a doua natură să se voluntarieze, să își asume responsabilități atunci când toți cei din jur nu știu cum să se eschiveze mai repede.

Aceștia sunt copii care s-au maturizat înainte de vreme, sacrificând joaca, ludicul și plăcerea pe altarul datoriei.

Dar tocmai pentru că au ars etapele, anumite fațete ale personalității lor s-au dezvoltat foarte mult, în timp ce altele au rămas necrescute. 

Metaforic vorbind, în ei există deopotrivă un adult crescut precoce și un copil necrescut. 

În momente de stres major, când armura adultului colapsează, acest copil necrescut din ei iese la iveală. Este un copil inundat de spaimă, de acea spaimă pe care a trăit-o atunci, demult, când i-a văzut pe adulții din jurul său copleșiți, în pragul colapsului.

Această parte de copil din interiorul adultului are nevoie să fie văzută în terapie, susținută, deculpabilizată. Căci aceste persoane se culpabilizează foarte mult: consideră că este de datoria lor să salveze situațiile și pe ceilalți., iar dacă ceva nu merge bine, gândesc că este numai și numai vina lor. Culpabilitatea întâlnește sentimentul de omnipotență al copilului.

Neputința îi sperie foarte mult, căci echivalează neputința cu colapsul universului lor.

Psihoterapia psihanalitică se concentrează pe acest copil din interiorul adultului, oferindu-i un spațiu sigur pentru a-și exprima emoțiile reprimate,  în special frica, neputința, furia. Apoi este încurajat să adopte o viziune mai realistă, mai puțin omnipotentă asupra situației sale de viață. Poate că de fapt nimic nu arde și nu e nevoie să fie el unicul salvator.

Într-o etapă ulterioară, se întâmplă în mod firesc ca persoana să redescopere ludicul, plăcerea, relaxarea.

Relaxarea duce la revitalizare, revitalizarea facilitează optimismul.

În felul acesta se lasă în urmă epuizarea și succesul redevine posibil.

_________________