Ai în jur de 50 de ani.
O carieră de succes (pentru care doar tu știi cât ai muncit și câte obstacole a trebuit să depășești).
O experiență de viață bogată (cu bune și cu rele).
Ai călătorit în multe locuri frumoase de pe glob.
Ai ajuns acolo unde ai visat (sau poate chiar mai bine).
Acum simți că ar fi timpul să turezi mai puțin motoarele, să te relaxezi și să te bucuri de ceea ce ai realizat.
Meriți asta.
Dar ai copii adolescenți sau postadolescenți. Și liniștea ta se duce de râpă.
Este un tablou pe care îl regăsesc des în cabinet.
Părinți dați peste cap de crizele copiilor lor. Copii pe care i-au trimis deja la terapie. Dar terapia cere timp: schimbările semnificative nu se întâmplă peste noapte.
Așa că “șocurile” pe care părinții le primesc de la copii continuă.
Crize, reproșuri, strigăte. Uși trântite. Examene picate la facultate.
“Voi nu înțelegeți cât de stresați suntem noi! Viața e mult mai stresantă acum decât era pe vremea voastră!”
__________________
Să considerăm un exemplu tipic (inspirat din cazuri reale întâlnite în cabinetul meu):
Un tată cere suport pentru a înțelege ce se întâmplă cu fiul său.
Fiul are 20 de ani și studiază, asemeni multor tineri acum, în străinătate. A trecut cu greu de primul an și nu s-a integrat deloc acolo. Nu are prieteni, se simte izolat într-un mediu solicitant și neprietenos.
A tot fost greu în primul an, dar acum au apărut simptomele: uneori simte că nu poate respira, se sufocă.
Părinții încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu el, dar el îi repede, îi respinge și se izolează în camera lui. Iar în momentele în care vorbește cu părinții, doar le reproșează atitudini din trecut.
Psihoterapeutul: “E un lucru bun că există că există aceste momente comunicare între voi… chiar dacă sunt încărcate de reproșuri. Mult mai rău ar fi fost să nu comunice deloc. Menținerea conexiunii este esențială.”
Tatăl: “Mă gândesc că reproșurile acestea legate de evenimente din trecut or fi efecte ale terapiei lui. Că așa am înțeles, în terapie răscolești lucruri din trecut…”
Da, în terapie se întâmplă ca oamenii să vorbească despre trecut. Dar problemele sunt întotdeauna în prezent.
În prezent, fiul este în mod evident foarte stresat.
Ce îl stresează?
Materiile studiate la facultate sunt complexe, abstracte și total nefamiliare. Se simte neputincios, incapabil să facă fața situației (exigențelor).
Iar în această situație stresantă, se simte singur, izolat, lipsit de suport. Are un sentiment de eșec atât în plan academic, cât și în plan social.
Tatăl: “La un moment dat, a spus că vrea să renunțe….”
Psihoterapeutul: “Și care a fost reacția voastră, a părinților?”
Tatăl: “Inițial, i-am spus că nu este bine să renunțe, că a investit mult în asta… Acum mă gândesc că, decât să se îmbolnăvească, decât să cedeze nervos, mai bine să renunțe…”
În vocea lui se simte tristețe, dezamăgire….
Psihoterapeutul: “Ați fi dezamăgit dacă ar renunța?”
Tatăl: “Decât să se îmbolnăvească…”
Psihoterapeutul observă că tatăl evită răspunsul la întrebarea referitoare la dezamăgire și alege să spună:
“Poate că ați fi puțin dezamăgit…. și cine nu ar fi? Toți ați investit mult în acest proiect cu facultatea: emoțional, financiar… Dar între două rele, ați alege răul cel mai mic”.
Tatăl: “Da, absolut”.
În acest moment al discuției, psihoterapeutul poate construi o ipoteză:
Fiul se confruntă cu exigențele școlare și simte că nu le poate face față, este copleșit. În același timp, simte că nu poate da înapoi, căci asta ar însemna să-i dezamăgească pe părinți și să se dezamăgească pe sine.
Ni-l putem imagina prins ca într-un clește, ca într-o menghină. Nu e de mirare că nu poate respira bine, că se sufocă.
În plan rațional vehiculăm idei precum “învățăm mult mai mult din eșecuri decât din succese“, “omul din greșeli învață”, “construim un mediu tolerant la greșeli”. La nivel emoțional însă, predomină încă filosofia “mamei lui Ștefan cel Mare”: eșecul nu e o opțiune.
Eșecul este asociat cu dezamăgire, cu rușine, cu vinovăție.
Și nu doar fiul simte gustul acestui posibil eșec. Îl simt și părinții. Fiul este creația lor. Dacă fiul lor nu reușește, probabil au făcut ei ceva greșit.
Exemplul prezentat mai sus nu este lipsit de speranță. Dimpotrivă! Avem un tată care e dispus să pună sănătatea fiului său mai presus de mândria pe care acesta poate să i-o aducă cu realizările sale. Iubirea se simte în discursul lui.
Și poate exact asta are fiul nevoie să audă: să fie reasigurat că este iubit, acceptat, chiar dacă nu reușește cu brio, de fiecare dată, în orice domeniu. Că familia îi este alături mereu, la bine și la greu. Că el nu este doar purtătorul proiecțiilor și viselor părinților săi.
Și că este ok ca uneori să nu poți, să îți fie greu, să renunți. Nu- i nicio rușine în asta. Nicio tragedie. Nimeni nu este omnipotent.
__________________
Atunci când le oferim copiilor noștri opțiunea de a spune nu, ei se pot relaxa și respira liber. Nu se mai simt prinși într-o menghină invizibilă.
În mod paradoxal, atunci când unui om i se oferă permisiunea de a renunța, de multe ori el nu renunță. Având o mai mare libertate de mișcare, el poate da câțiva pași înapoi pentru a-și lua avânt și a face saltul spre înainte.
Iar dacă decide că drumul început nu este drumul său, știi cum se spune: “Când o ușă se inchide, o alta se deschide”.
Oportunități vor apărea mereu, atâta vreme cât nu rămânem prizonieri într-o închisoare emoțională… având drept colegi de celulă dezamăgirea, rușinea și vinovăția.
_______________
Psihoterapia este o călătorie în lumea ta interioară, pe care o poți iniția pornind de la diverse subiecte: relația cu copilul tău, relația cu partenerul/partenera, cu șeful sau cu business-ul tău.
____________________
